Autor: Dionis Cenușă
Conexă problematicii transnistrene, solicitarea de a cimenta statutul de neutralitate al Moldovei pătrunde sesizabil în discursul politic local și este supusă unor tentative de a fi exteriorizată. De la preluarea mandatului, la finele anului 2016, președintele moldovean Igor Dodon proiectează neutralitatea ca pe un element esențial în soluționarea definitivă a conflictului transnistrean. În discuțiile cu șefa diplomației europene Federica Mogherini (2014-2019), Igor Dodon a reflectat neutralitatea moldovenească prin prisma funcționalității unei politici externe echilibrate (Presedinte.md, 5 Septembrie 2019). Anterior, tot el a evidențiat interdependența dintre neutralitatea permanentă și politica externă echilibrată în cadrul Conferinței de Securitate de la München (Presedinte.md, 15 Februarie 2019). Alocuțiunea președintelui Dodon de la cea de-a 74-a sesiune a Adunării Generale a ONU constituie un episod recent în zelul său pro-neutralitate. A fost exprimată, pe de o parte, intenția de a obține “recunoașterea internațională” față de neutralitatea moldovenească. Pe de altă parte, Igor Dodon a invocat neutralitatea militară a Austriei ca pe un model preferabil pentru Moldova (Presedinte.md, 26 Septembrie 2019).
Concomitent, în vecinătatea estică, anturajul președintelui ucrainean Volodymyr Zelensky propune negocierea unui acord internațional, agreat și semnat de către principalii actori externi, “atunci” când conflictul din Donbas va fi soluționat. Mai exact, consilierul lui Zelensky pentru afaceri internaționale, Andrey Ermak, optează pentru un acord între SUA, Marea Britanie, Germania, Franța și China, care le-ar angaja în respectarea suveranității și integrității teritoriale ucrainene (LB.ua, 23 Septembrie 2019). Rusia nu este vizată în această combinație de garanții externe. Cu toate acestea, inițiativa dată ignoră iremediabil eșecul Memorandumului de la Budapesta din 1994, care prevedea asigurări ruso-britanico-americane în schimbul renunțării de către Kiev a arsenalului nuclear. Trei din șase puncte ale acelui Memorandum au fost încalcate flagrant de Rusia (Textul Memorandumului). Devierile includ revizuirea frontierei ucrainene prin teatralizarea unui referendum ilegal (anexarea Crimeii), exercitarea forței prin violarea frontierei ucrainene (intervenția militară în Luhansk și Donbas) și sancțiunile de ordin comercial în scopuri politice (embargouri comerciale). Cu alte cuvinte, noua guvernare ucraineană simplifică și idealizează voința actorilor externi de a se confrunta cu Rusia pentru protejarea intereselor ucrainene. De asemenea, iese la iveală o credulitate privind capacitatea presupusă a anumitor aranjamente internaționale de a descuraja ambițiile geostrategice ale părții ruse, în particular în regiunea Europei Est.
Modelul austriac de neutralitate și falimentul garanțiilor de securitate pentru Ucraina, conținute în Memorandumul de la Budapesta, scoate în evidență câteva lecții importante pentru cazul moldovenesc:
Aspectul circumstanțial-istoric. Neutralitatea austriacă decurge din tentativa Vienei de a scoate de pe teritoriul Austriei toate forțele militare străine, rămase după cel de-al Doilea Război Mondial. Tratatul de Stat al Austriei, semnat în Mai 1955 (US Department of State), prevedea introducerea unei neutralități constituționale, îndată după plecarea forțelor militare străine. Autoritățile austriece au informat comunitatea internațională, pe cale diplomatică, despre neutralitatea sa, fără a fi cerută consemnarea acestui statut de către actori externi în alte documente adiționale. Prevederile constituționale au fost gradual ajustate pentru a permite aderarea la UE și participarea în misiunile de pacificare ale ONU. Potrivit diplomatului austriac Helmut Tichy, neutralitatea Austriei se rezumă în prezent la “neparticiparea la războaie, apărarea cu orice preț a neutralității, neaderarea la blocuri militare și negăzduirea bazelor militare în Austria”.
Încercarea președintelui Dodon de a folosi modelul austriac are o încărcătură artificială și retrogradă. Înainte de toate, independența și suveranitatea Moldovei sunt contrazise puternic de prezența forțelor militare și a armamentului rusesc în regiunea transnistreană. Cele din urmă contravin principiului de neutralitate deja consfințit în art. 11 din legea supremă și au fost calificate drept “neconstituționale” (Europa Liberă, 3 Mai 2017). Din acest considerent, introducerea unor garanții internaționale, după cum pretinde Igor Dodon, este artificială atât timp cât aplicarea prevederilor constituționale, aflate în vigoare, este obstrucționată de partea rusă. Totodată, abordarea statului austriac cu privire la neutralitate a fost concepută într-un context istoric specific, când renunțarea la neutralitate a reprezentat o cedare esențială pentru a scăpa de ocupație străină, în particular de cea sovietică. De aceea, nu există nicio raționalitate în apelarea la modelul austriac, deoarece Moldova implementează criteriile de neutralitate permanentă, iar singurul impediment derivă din nedorința Rusiei de a elibera regiunea transnistreană.
Aspectul dezangajării rusești din acorduri internaționale. Falimentul Memorandumului de la Budapesta a constituit un eșec major pentru statalitatea ucraineană, în mod conștient executat de către partea rusă. Ideile consilierului lui Zelensky, Andrey Ermak, sunt detașate de realitatea cotidiană, potrivit căreia teritoriul ucrainean a fost micșorat prin intervenția militară directă sau ascunsă (hibridă) a Moscovei. Un Memorandum 2.0. pentru independența și integritatea teritorială a Ucrainei nu poate înlocui dreptul internațional general, oarecum încălcat în mod deschis de Rusia. Din această cauză, recunoașterea neutralității moldovenești în baza unui acord internațional, cu semnătura Rusiei, ar avea o valoare dubioasă. Soluțiile reale se ascund în consolidarea cadrului internațional al dreptului internațional, nicidecum nu în cautarea unor abordări individuale fragile și temporare.
Lipsesc măsuri adecvate pentru a angaja autoritățile ruse în respectarea dreptului internațional. Sancțiunile aplicate de Occident sunt capabile deocamdată să diminueze scara intervențiilor Rusiei în Ucraina, nicidecum să le oprească în totalitate. Între timp, prezența rusească se impune în Orientul Apropiat, America Latină, Africa și în Oceanul Arctic.
Argumentele menționate mai sus denotă că recunoașterea internațională a neutralității moldovenești este o construcție artificială, greșit inspirată din experiența austriacă și necorelată deloc la experiența tragică a Ucrainei. În realitate, obiectivul imperios al clasei politice moldovenești trebuie să fie consolidarea capacităților de apărare printr-o colaborare internsă cu NATO și determinarea retragerii prezenței militare rusești din regiunea transnistreană, inclusiv prin revigorarea rolului OSCE.